Dragul meu,
Când ţi-am zis să mă laşi naibii să respir,
N-am aşteptat flori.
Am aşteptat să-ţi văd perfectul tău spate, lăsându-mă să-mi usuc obrajii de lacrimi, în voia sorţii..
Am vrut să rămâi, dar să fii departe. Ohh.. !
E atâta voinţă în durerea mea; vrea să arunc în abis tot ce te leagă cu lanţuri de sufletul meu, până ajung să mă târăsc pe mine acolo. Dar îţi promit,
Şi jur solemn,
Că iubirea mea pentru tine n-o să se măsoare în cioburi de adio,
Nici în bălţi de lacrimi,
Nici în vorbe pe care să le apăs cu un compas, până explodează.
Nu.
Ea va fi plină până la refuz de gânduri sincere, gri, uscate,
Ce vor avea şi naştere şi sfârşit când le voi sufoca, iar,
Trimiţându-le la tine.
Cu asta închei durerea ochilor mei ce zbat rugându-se să le dau odihnă eternă,
Păstrând odată cu odihnirea veşnică, amintirea ta tragică
Ce-mi va aduce iarna în arterele inimii.
Ţi-am promis asta acum ceva vreme..
N-am să îţi zic că te iubesc, pentru ca tu o ştii, şi o ştii bine, în cel mai sinistru mod.
Dar am să te descriu aşa cum ştiu eu şi am să te folosesc drept comparaţie şi exemplu pentru toţi cei care s-au vrut a fi ''cei mai buni prieteni pentru niciodată'' cu persoana mea..
Noi, separate, nu suntem nimic mai mult decât nişte umbre nesemnificative, care-şi bat sfârşitul odată cu tic-tac-ul ceasului. Dar împreună, draga mea, putem fi orice. Orice vrei tu, orice nu ţi-ai dori niciodată să fii, orice.. orice ! Şi să-ţi aduci aminte de asta când o să-mi mai zici "Hai să ieşim, cred că o să fac depresie". Tu nu eşti făcută pentru depresie, cum suntem noi, ceilalţi din jur. Tu eşti cea care ar avea curaj să se "ia în gură" cu depresia pentru că nu poartă hainele şi machiajul potrivit. Ţie nu-ţi doresc nimic altceva decât putere. Şi zic putere, nu într-un mod "bar0san".. putere să te menţii acolo sus, în vârf, unde eşti şi-acum, putere să le faci pe toate nemachiatele să-şi ţină fleanca, putere să nu auzi ce crede şi ce zice lumea, şi putere să-mi rămâi alături, la fel de "malefiKă", pentru tot restul vieţii .
Au fost mulţi în toată viaţa mea cărora, la un momentdat, le-am zis fără să stau pe gânduri "cei mai buni prieteni". Poate că unii au fost jumătăţi de prieteni, şi n-am ştiut eu să-i dezvolt.. Dar totuşi. Niciunul dintre ei n-a stat lângă mine şi mi-a dat şerveţele şi tot felul de "doctoricisme" când eram răcită măr, niciunul dintre ei nu mi-a dat voie să ies afară pentru că eram răcită (şi automat, niciunul n-a blocat uşa, geamurile şi orice aerisire ca să se asigure..); ei n-a ştiut să mă susţină până la ultima picătură că "Negruzzi e bine !!", n-au ştiut să-mi fie alături când a trebuit să trec prin unele chestii mai puţin plăcute.. ei n-au ştiut să fii TU. Şi de asta ei aparţin de domeniul trecutului, my love.
Poate că da, uneori îţi doreşti să fiu cu totul alta. Să te las, să plec, să mă schimb, să mă întorc şi să-ţi fiu aproape fix când ai nevoie. Dar asta sunt prietenii. Ne acceptăm defectele şi le transformăm în calităţi. Tu ştii să scoţi de la naftalină ce-i mai bun din mine şi pentru asta tu ai un loc special acolo de unde porneşte maleficitatea, pe care nimeni şi nimic nu-l va şterge vreodată.
I love you so much, I.K. !
